Cineva, undeva pe linia de productie a filmului „Elevator” („Jaf in zbor”), probabil ca l-a furat pe scenarist, l-a inchis intr-un portbagaj si l-a inlocuit cu o clona de inteligenta artificiala care scrie prostii. Iata o explicatie mult mai buna – si chiar o idee de film – decat produsul final al acestui film, care este in prezent pe locul 2 in topul romanesc al audientelor pe Netflix. Regizorul, scenaristul si producatorii au incercat reteta care a fost deja experimentata in filme de jaf de succes precum „Afacerea Thomas Crowne” si seria „Ocean’s 11”, doar ca au gresit ingredientele, gramajul si condimentele. Rezultatul final a fost o supa de spital de o culoare stridenta.
Și asta e pacat. Mai ales ca filmul chiar incepe bine, urmand calea urmata cu succes de productiile mentionate mai sus. De fapt, regizorul F. Gary Gray a realizat acum 20 de ani un film de gen mult mai reusit – „The Italian Job”.
Apoi il avem pe Kevin Hart in rolul principal, iar in rolurile secundare ii descoperim pe Jean Reno sau Vincent D’onofrio. „Ingredientele” sunt „acolo”, doar ca o mana criminala a amestecat paharele.
Iar aceasta mana criminala apartine celui care a scris scenariul. Țineti minte numele lui: Daniel Kunka.
Premisa filmului este eternul jaf imposibil. O regasim in majoritatea filmelor de jaf de succes, doar ca aici jaful aparent imposibil ne este vandut noua, spectatorilor, intr-un mod „credibil”, conform legilor fizicii newtoniene si regulilor bunului simt.
In „Jaful de pe inaltimi”, autorul – prin intermediul personajelor sale – incearca sa ne insele in felul urmator: Ce avem de furat aici? Ăaa, trebuie sa furam tone de aur dintr-un avion, in plin zbor, aha, cum facem asta? Da, avem nevoie de un avion invizibil. Nu avem nevoie de unul. Atunci construim unul in 10 zile. Nu putem face asta, trebuie sa o facem in cinci zile. Bine, atunci. Gata si gata.
Ceea ce urmeaza sunt fotografii lucioase ale personajelor care se plimba in tot felul de apartamente superbe, minunat de aerisite.
Bun, ce ne mai trebuie? Un impostor in turnul de control al aeroportului Cutare. Oh, stai, stiu un betiv care bate baruri in oras, poate stie pe cineva. Ce chestie! Nu numai ca stie, dar e si controlor de trafic aerian!
Bine, altceva? Cum spargem seiful avionului? Ah, asta e usor, am un super laser. Coanda, frate!
Și asa mai departe, pana la genericul de final. Un film in care actiunea este la fel de nervoasa si haotica ca intr-un joc video. In ciuda faptului ca „Lift” este pus in scena cu competenta (lupte, urmariri, intrigi, locatii din Venetia, Londra, ceva din Alpii elvetieni si dealurile insorite ale Toscanei etc.), filmul este gol pe dinauntru, ca fuselajul perfect cilindric al unui avion fara scaune si fara marfa.
Apoi, avem inevitabila colectie eclectica si atent colorata, politic corecta, de hoti si infractori (escroci, hackeri, ce vreti) care incearca pentru a mia oara sa vanda mitul hotului simpatic. Kevin Hart este, sa recunoastem, in rolul perfect aici, doar ca scrierea si scenariul nu il ajuta. Un exemplu stralucit de „Not like this” in ceea ce priveste actoria irosita.
Acest lucru este valabil si pentru restul personajelor, care sunt bidimensionale si nu au nicio „profunzime”, sunt practic niste sims, NPC-uri (apropo de jocurile video). Nimeni nu se oboseste sa explice cum au ajuns aici, de ce fac asta, de ce sunt buni in cealalta (si, oh da, sunt cateva personaje care chiar meritau propriul film).
Și eternul mit numarul doi: cel cu hotul care este indragostit de politistul care vrea sa-l prinda. Și povestea perfida a politistului care se indragosteste din nou de hot. Cand a fost ultima data cand am vazut asta? Oh, da, a fost atunci cand hotul era Brad Pitt si politista era Catherine Zeta-Jones. Deci, practic, personaje dintr-un film complet diferit.