Memoria este unul dintre cele mai cruciale aspecte ale sănătății și identității umane. Prin intermediul memoriei, ne creăm individualitatea, relațiile noastre specifice cu lumea în care trăim și învățăm să rămânem în siguranță și să facem alegeri sănătoase. Istoric vorbind, capacitatea de a face, menține și actualiza amintiri a fost legată de creierul uman.
Tot mai mult însă, cercetătorii se întreabă dacă există o memorie a întregului corp, adică dacă diferite părți ale corpului nostru pot, de asemenea, să facă și să stocheze un tip de amintire și, dacă da, cum pot fi afectate aceste alte amintiri și, la rândul lor, cum pot impacta aspecte ale sănătății noastre.
Dovezile apărute recent par să sugereze că memoria umană poate fi o afacere chiar mai complexă decât ne-am imaginat până acum.
Celulele non-cerebrale stochează și ele amintiri
În noiembrie 2024, o echipă de cercetători de la Centrul de Știință Neurală de la Universitatea din New York (NYU) a publicat un articol în Nature Communications care arată că celulele țesutului nervos și renal stochează și ele un fel de amintire.
Vorbind cu Medical News Today, autorul principal Nikolay Kukushkin, DPhil, profesor asociat clinic de științe ale vieții la NYU, ne-a spus că laboratorul său „a fost interesat de memorie la nivelul său cel mai de bază de mulți ani”.
„În trecut, am studiat melcii de mare pentru că formează amintiri foarte simple, permițându-ne să ajungem la baza modului în care se formează. Ceea ce am făcut acum este să găsim o memorie chiar mai simplă, care este comună nu doar între diferite animale, ci între toate tipurile de celule”, explică Kukushkin noul studiu al echipei sale.
„Ceea ce speram să găsim […] este că celulele generice ale corpului nu au doar „memorie”, ele au memorie. Este pe deplin literal. […] Studiul nostru arată că nu este doar o conexiune metaforică – este același mecanism care reține informațiile în celulele creierului și în celulele rinichilor (aceleași instrumente celulare) și urmează aceleași reguli – și anume, efectul de distanțare, faptul că experiențele separate în timp produc o memorie mai puternică decât aceeași cantitate de experiență îngrămădită într-o singură dată.” – Nikolay Kukushkin, DPhil
„Efectul de distanțare” se referă la un fenomen în care învățarea sau crearea unei amintiri are loc mai eficient atunci când informațiile sau expunerea la un stimul sunt distanțate.
În studiul lor, Kukushkin și echipa sa au testat formarea amintirilor în experimente de laborator pe două tipuri de celule umane non-cerebrale: celule colectate din țesutul nervos și celule colectate din țesutul renal.
Au expus ambele tipuri de celule la semnale chimice într-un model spațial care imită modul în care celulele creierului învață prin expunerea la astfel de informații chimice prin neurotransmițători sau mesageri chimici.
Cercetătorii au constatat că, la fel ca celulele creierului, aceste alte tipuri de celule au răspuns la semnalele chimice prin activarea unei gene asociate cu stocarea amintirilor.
Acest lucru sugerează că, la fel ca celulele creierului, și alte celule din corpul uman acumulează amintiri.
Ce tipuri de amintiri ar putea stoca celulele non-cerebrale?
Întrebarea care se pune atunci este: ce fel de amintiri ar putea stoca celulele din jurul corpului? Acesta, ne-a spus Kukushkin, „este un punct critic”.
„Fiecare sistem memorează ce experimentează – un melc de mare memorează lucruri de melc de mare, un om memorează lucruri umane, o celulă renală memorează lucruri de celulă renală”, a explicat el, referindu-se, de asemenea, la cercetările anterioare privind formarea amintirilor efectuate pe melcii de mare din California.
„Nu spunem, așa cum par să-și imagineze unii oameni, că amintirile „minții” (emoții, cunoștințe, abilități) sunt stocate în rinichi”, a clarificat cercetătorul. „Aceste lucruri sunt încă prelucrate în creier și în creier sunt stocate. Dar alte celule au propriile lor experiențe.”
Potrivit lui Kukushkin, amintirile stocate în celulele non-cerebrale din alte părți ale corpului sunt amintiri strict legate de rolurile pe care aceste celule specifice le joacă în sănătatea umană.
Astfel, el a detaliat:
„O celulă renală ar putea fi expusă la diferite modele de săruri, fluide, substanțe nutritive; pe baza acestor modele, ea ar putea să-și schimbe modul în care acționează în viitor. Un exemplu cunoscut al acestui tip de memorie este ceea ce se întâmplă cu celulele pancreatice atunci când sunt expuse la o cantitate mare de zahăr. Ca răspuns, ele eliberează în fluxul sanguin un impuls de insulină, un hormon care promovează absorbția zahărului. Acest impuls atinge un anumit vârf și apoi se estompează. Dar așteptați 20 de minute și repetați încărcătura de zahăr – acum impulsul de insulină devine de două ori mai mare.” – Nikolay Kukushkin, DPhil
„Se poate vedea de ce ar fi util acest lucru”, a spus Kukushkin, „dacă capacitatea dvs. de absorbție a zahărului a fost dusă la maximum, ar trebui să o măriți pentru a vă asigura că nu iroseați substanțele nutritive.”
„Dar dacă ați avea-o crescută permanent, probabil că ați fi obosiți și flămânzi tot timpul. Deci, adăugarea unui element de memorie în celula pancreatică o ajută să se adapteze la tiparele de nutrienți, la fel cum amintirile „minții” ne ajută să ne adaptăm la tiparele de experiență”, a emis el ipoteza.
Ce implicații are memoria corpului pentru sănătatea umană?
În timp ce Kukushkin a declarat că studiul recent efectuat de el și colaboratorii săi „este o dovadă a principiului”, alte cercetări recente arată mai clar modul în care amintirile stocate în alte părți ale corpului decât creierul ar putea afecta rezultatele de sănătate în practică.
Un studiu publicat în noiembrie 2024 în Nature a constatat că celulele țesutului adipos rețin o amintire a obezității chiar și după scăderea în greutate, ceea ce ar putea contribui la efectul yo-yo de scădere în greutate, în care o persoană recâștigă destul de rapid greutatea pierdută.
Studiul, realizat de cercetători de la ETH Zurich, din Elveția, susține noțiunea că factorii de stil de viață, cum ar fi modelele alimentare nesănătoase care pot duce la afecțiuni cronice precum obezitatea, pot declanșa formarea de amintiri epigenetice prin activarea genelor care nu au fost exprimate anterior.
Ferdinand von Meyenn, PhD, profesor de nutriție și epigenetică metabolică la ETH Zurich și unul dintre autorii principali ai acestui studiu, a declarat pentru MNT că „acest proiect a pornit de la curiozitatea [echipei] de a ști dacă celulele păstrează o memorie epigenetică a stărilor metabolice anterioare”.
„Memoria epigenetică este bine cunoscută pentru a explica modul în care celulele fiice își mențin identitatea transcripțională prin diviziunea celulară, jucând un rol vital în dezvoltare, regenerare și creștere. Dar ce se întâmplă cu celulele care nu se divid? Și ele trebuie să se adapteze la stimulii externi și, prin urmare, suferă adaptări epigenetice”, a remarcat el.
Prin acest studiu, von Meyenn și colegii săi au vrut să afle dacă o afecțiune cronică precum obezitatea ar schimba modul în care țesutul adipos reacționează la factorii externi și, dacă da, dacă aceste schimbări erau permanente sau reversibile.
Memoria epigenetică a obezității poate împiedica scăderea în greutate
„O observație bine documentată este că organismul tinde să apere creșterea în greutate, făcând scăderea în greutate și menținerea acesteia extrem de dificilă”, a subliniat von Meyenn, referindu-se la fenomene precum dieta yo-yo, care, la rândul său, a fost legată de un risc cardiovascular crescut.
Cercetătorul și colegii săi au emis ipoteza că „acest lucru s-ar putea datora unui tip de „memorie metabolică”, în care organismul își amintește și se străduiește să revină la starea sa anterioară de obezitate”.
Pentru a dovedi această ipoteză, cercetătorii au analizat, în primul rând, țesutul adipos de la șoarecii supraponderali, precum și de la șoarecii care au scăpat de greutatea în plus.
„Am constatat că adipocitele poartă o „memorie” a obezității chiar și după o scădere semnificativă în greutate”, a declarat von Meyenn.
„În adipocitele [celulele grase] de șoarece, constatăm că această memorie este codificată în epigenom, care sunt modificări ale ADN-ului sau ale proteinelor în jurul cărora este înfășurat ADN-ul, controlând activitatea genelor. Acest epigenom este modificat în adipocitele șoarecilor obezi și rămâne modificat chiar și după scăderea în greutate”, a explicat el în continuare.
A doua etapă a studiului a implicat confirmarea rezultatelor la oameni prin analizarea probelor de țesut adipos de la persoanele care au suferit o intervenție chirurgicală bariatrică ca formă de tratament pentru obezitate sau supraponderalitate.
„Această memorie pare să pregătească celulele să răspundă mai repede la un mediu obezogen [mediu propice pentru creșterea în greutate] – să spunem, alimente bogate în zahăr și grăsimi – care ar putea fi legat de redobândirea greutății corporale după o dietă”, a emis von Meyenn ipoteza.
„Studiul nostru indică faptul că unul dintre motivele pentru care menținerea greutății corporale după scăderea inițială în greutate este dificilă este acela că celulele grase își amintesc starea lor anterioară de obezitate și vizează probabil revenirea la această stare. Aceasta înseamnă că ar trebui să „lupți” cu această memorie obezogenică pentru a-ți menține greutatea corporală.” – Ferdinand von Meyenn, PhD
Celulele din tot corpul stochează „amintiri”: Ce înseamnă asta pentru sănătate?
Oare toate celulele noastre au un fel de memorie? Și dacă da, cum ar putea influența asta sănătatea noastră? Hai să investigăm puțin!
Până nu demult, se credea că doar creierul e responsabil de a face, păstra și actualiza amintirile. Dar studii recente arată că și alte celule din corp au propriul lor fel de a stoca informații, ca niște mini-memorii. Și asta ar putea avea legătură cu starea noastră de sănătate.
De exemplu, un studiu de la Universitatea din New York a descoperit că și celulele din rinichi și din nervii din corp pot forma amintiri, ca și creierul. Cercetătorii zic că asta ne-ar putea ajuta să înțelegem și să tratăm mai bine problemele de memorie.
Dar stai, că e și mai interesant! Un alt studiu din Elveția a arătat că celulele grase „țin minte” perioada când ai fost supraponderal. Și asta ar putea explica de ce e așa greu să slăbești și să te menții – că țesutul adipos parcă vrea să revină la kilogramele în plus. Studiul a fost făcut pe șoareci grași, dar e posibil să fie valabil și la oameni.
Cum fac alte celule „amintiri”?
Nikolay Kukushkin, cercetător la Universitatea din New York, explică:
„Am descoperit că nu doar creierul reține informații. Același mecanism de „memorie” există și în celule din rinichi, de exemplu. Și respectă aceleași reguli, cum ar fi faptul că experiențele repetate la intervale de timp creează amintiri mai puternice decât experiențele îngrămădite.”
Kukushkin spune că fiecare sistem memorează lucrurile specifice lui – un șoarece de mare ține minte chestii de șoarece, omul – chestii umane, celula renală – ce ține de funcția rinichilor.
De exemplu, celulele pancreatice „învață” să elibereze mai multă insulină când sunt expuse des la mult zahăr. Kukushkin zice:
„Prima dată când consumi mult zahăr, pancreasul secretă un vârf de insulină, apoi scade. Dar dacă repeți experiența după 20 minute, insulina va fi de 2 ori mai mare! E ca și cum celula și-ar aminti și s-ar adapta.”
Memoria țesutului gras îngreunează slăbitul?
Ei bine, un studiu din 2024 sugerează că da! Ferdinand von Meyenn, cercetător la ETH Zurich, spune că proiectul lor a vrut să vadă dacă celulele adipoase „țin minte” stările metabolice anterioare.
La șoareci, au observat că adipocitele obeze rămân cu o „amprentă” a obezității chiar și după slăbit – niște modificări epigenetice ale ADN-ului care reglează activitatea genelor. Asta le face parcă „să țintească” spre starea de dinainte, cea cu surplus de kilograme.
Același lucru pare să fie valabil și pentru oameni. Analizele pe țesutul gras prelevat în timpul operațiilor bariatrice au confirmat prezența „memoriei obezității”. Von Meyenn explică:
„Această memorie pare să facă celulele mai reactive la un mediu obezogen, cum ar fi mâncarea bogată în grăsimi și zahăr. Asta s-ar putea lega de redobândirea rapidă a greutății după o cură.”
Deci practic, chiar dacă slăbești, celulele grase tot „visează” la kilogramele în plus și parcă luptă să revină acolo.
Se poate „șterge” memoria obezității?
Aici încă nu e clar. Von Meyenn spune că deocamdată nu există tratamente care să „țintească” fix modificările epigenetice observate de ei.
Unele posibilități ar fi:
- Menținerea greutății reduse pentru suficient timp, cât să se „șteargă” memoria
- Suplimente alimentare care să influențeze epigenomul
- Medicamente noi, cum ar fi incretinele (ex. semaglutidă), care s-ar putea să modifice această memorie
Dar mai e nevoie de studii ca să confirmăm aceste ipoteze.
Deci, pe scurt, celulele noastre au mini-memorii care influențează sănătatea în moduri încă nu pe deplin elucidate. Dar cercetătorii sunt pe făgaș și descoperă mereu lucruri noi. Cine știe ce mistere vor mai desluși în viitor! Până una-alta, ar fi bine să avem grijă ce „amintiri” lăsăm celulelor noastre, printr-un stil de viață sănătos. Dacă vreți să aflați mai multe sau aveți idei legate de subiect, dați un semn în comentarii!
Sursa imaginilor: Getty Images
Etichete: obezitate, scădere în greutate, celule grase, memorie, studii, epigenetică